Interview for Aripi de Drum, September 2016

O ştiu pe Elena dinainte să fie Şandor.  Mi-aduc aminte perfect clipa în care am făcut cunoştinţă cu ea: era vară, venisem la sora ei (pe atunci doar colegă de facultate cu ea azi, cea mai bună prietenă) pentru un proiect şi tare nefericită eram că nu ştiam cum să-l fac. Proiectul, adică!:) M-a servit cu chifteluţe. Era îmbrăcată într-o fustă albă şi o bluză la fel. Te eclipsa pur şi simplu simplitatea care-i caracteriza eleganţa. Feminitate la puterea absolut. Mă uitam la ea şi îmi spuneam că trebuie să fii cineva foarte important, să poţi face parte din lumea ei. Era doar o interpretare a mea… aveam să aflu mai târziu.

Elena a fost prima persoană din viaţa mea, care mi-a dat în dar haine. Eram în anul al doilea de facultate, câştigam cât să-mi plătesc căminul -60 de Ron lunar- şi să nu mor de foame. Când mi-a umplut braţele cu ele, am crezut că a trimis Dumnezeu mană din cer.

Aş avea atâtea să vă spun, dar mă opresc, şi o las pe ea să-şi scrie povestea pe filele acestui blog. Ajung la ea pe seară. Fetiţa ei încă nu şi-a făcut avânt în lume.  Încă respiră prin mămica ei. La fel de frumoasă.  

Mâncăm chinezesc. Ne gândim că Emma va dansa în noaptea asta, la condimentele din supă.  Vorbim despre una, despre alta, până la finalul mesei. Ne retragem apoi în cameră, spunându-i  Alinei – sora “noastră”-  că vom încheia în 30 de minute. S-au făcut de 5 ori mai multe…

Punem aşadar  telefonul pe burtă. 

• Să stea mai bine, zice Elena.  Se pare că  Emma îşi susţine mama de pe acum:).

Aripi de Drum: Povesteşte-mi despre blogging, Elena! Începutul. Geneza.

Elena : Totul a început acum 9 ani, când mama a avut o pareză, şi multe luni nu a mai putut face nimic în casă, implicit mâncare. Azi salam, mâine salam, cât să mai mănânci salam? (râde) Eu eram pe dinafară cu tot ce însemna gătit. Nu ştiam nici să fac ceai. Mama nu m-a pus niciodată la treabă, mi-a cerut doar să învăţ, fără să aibă aşteptări culinare de la mine.

Când prinţesele şi-au uitat Aripile acasă… Foto credit: Elena Şandor

 

În anul acela, însă, am început să caut reţete  pe internet şi să pregătesc. De foame, nu de altceva. Fiasco total. Dar nu m-am lăsat. Eu sunt foarte perseverentă, dacă îmi propun ceva, trebuie să fac. Îmi şi plac provocările. Uite, la matematică, de exemplu, am rămas corigentă, şi apoi am ajuns olimpică. E o chestie de extremă.  Aşa că am început să gătesc zilnic. Făceam un fel până îmi ieşea. Organizam „Cooking days”, cu prietenii mei. Când s-a întors mama, gustând din ce făceam, mi-a dat ideea de a-mi face unblog.

Vorbeşte calm şi apăsat. Nu e uşor să retrăieşti negurile. E stăpână pe ea, dar înăuntru se dau lupte. Amintirile nu renasc fără dureri. Când eşti fiică, lumea e cu mult mai mică decât când eşti mamă, dar cu mult mai dură. Nu ştii pe atunci care drum e mai bun…

Aripi de Drum: De unde numele şi care a fost drumul de la idee, la un stil de viaţă, apoi la bani?

Elena: Mama mi-a dat ideea. Mie îmi plăcea numele Eileen, de la tipa din Seinfeld. Am găsit eu o variantă care să rimeze, Eileen- Cuisine, şi am pornit la drum. Nu a fost uşor. Şi subliniez acest aspect. Am început să public reţete şi poze. Eram aşa de determinată, că postam câte 2-3 reţete zilnic. N-am inventat eu roata, deci eu doar le adaptam de la alţii. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că s-a creat o comunitate de bloggeri culinari. Sper să nu greşesc, dar cred că ei au adus în România ideea de blogging.

La început, habar nu aveam că se poate câştiga ceva din blog. Pentru mine era pasiune curată. Atât. Postam doar pentru că prietenii îmi cereau reţetele şi mă săturasem să le scriu pentru fiecare. Şi atunci am decis să o ascult pe mama. M-am pus pe treabă atât de serios, că, pentru mine, blogul era un copil. Investeam în el. Pentru copilul tău faci orice. Vrei să ajungă cel mai bun, investeşti în el tot ce ai. Îl duci peste tot, îi arăţi lumea, nu îl ţii în casă. Trebuie să îl implici într-o comunitate, să-l încurajezi să-şi facă prieteni, să socializeze, să dea din coate.  Eu nu ştiam asta. Au venit însă toate firesc, împinsă de la spate de curent, nu de un consilier de blogging.

E cea mai motivantă comparaţie pe care am auzit-o vreodată. Trebuie să mărturisesc faptul că Elena ar trebui să fie naşa blogului meu. Ea m-a luat de mână, să fac primii paşi. Nu ştiam nimic. Ştiam doar că am ceva har la scris. Cu mulţi ani în urmă, Gabi, soţul ei, mi-a făcut primul blog. La care am renunţat… Cu această personificare, a blogului-copil, Elena mi-a pus în suflet cea mai mare determinare.

Aripi de Drum: Cum ai trecut de la cooking la lifestyle?

Elena: După ce m-am căsătorit, m-am mutat în Anglia.

Mi-aduc aminte de nunta Elenei. Atâta atenţie la detaliu nu mi-a fost dat să văd niciodată. Totul era pregătit la secundă şi la milimetru. Mi-aduc aminte că atunci am văzut-o singura dată plângând. Îmi dăduse impresia, toţi anii în care am fost în casa ei, că e o persoană foarte rece. Crudă, uneori. Crudă cu ea însăşi. Realiatatea, însă, iată că ne înşală mai abitir decât bărbaţii :).

Am dus blogul culinar încă 2 ani, apoi am decis să mă extind, ca urmare a cererilor venite din exterior. Mă întrebau oamenii, de exemplu,  de ce nu scriu despre cum se asociază ţinutele vestimentare. Şi aşa am decis să-mi fac rebranding. Aşa am ajuns aici. A fost foarte grea trecerea. Mi-era teamă să nu eşuez, căci atunci când vrei să faci foarte multe lucruri o dată, foarte uşor poţi cădea în derizoriu şi poţi ajunge să nu faci bine niciunul.

Şi, cum eu aveam pe atunci şi serviciu, mi-am dat seama că nu pot ţine pasul cu ambele. Aşa că am renunţat la job şi am decis să mă dedic în totalitate blogului. Am investit extrem de mulţi bani, timp şi nervi. Dar satisfacţia e incomparabilă cu sacrificiile, pentru că mă simt împlinită.

Dragostea adevărată începe aici Foto credit: Elena Şandor

 

Emma probabil e mândră de mămica ei şi vrea să aplaude, căci începe să dea din picioruşe. Nu ştiu să explic sentimentul acela de a o vedea pe Elena însărcinată. E unic. Te uiţi la ea şi îţi vin o mie de întrebări pe secundă în minte. Când se mai linişteşte puţin Emma, continuu să o descos:

Aripi de drum: Când au venit primii bani?

Elena:  Banii cam după 2 ani de stat în Londra. În România nu se punea problema de aşa ceva. Primeam în schimb produse cărora le făceam reclamă.

Fac ochii mari. 2 ani? Mă întreb. Elena observă şocul din privirea mea:

– E Londra! Competiţia este foarte mare, mai ales că sunt româncă, iar românii sunt foarte prost văzuţi acolo. A trebuit să muncesc de 10 ori mai mult. Dar munca depusă m-a ajutat să ajung aici.

Aripi de drum: Ce e cel mai plăcut la ce faci, acum, când eşti şi remunerată pentru perseverenţă, talent şi timp?

Elena: Îmi place că nu mă plictiseşte niciodată. Şi mă simt binecuvântată că stau în Londra şi fac blogging. Dacă nu m-aş fi ocupat cu asta, nu aş fi avut niciodată şansa de a merge în atâtea locuri, de a cunoaşte atâţia oameni minunaţi, şi de a avea informaţia la picioare, pe gratis. E vorba de deschiderea către cultură. Nu e vorba de Can-Can-uri. Este o viaţă pe care mulţi ar da orice să o aibă. Mi-aş dori să fiu la un nivel mult mai înalt, dar dacă aş cere acum mai mult, aş simţi că mă bat cu Dumnezeu. Mi-a dat cu mult peste ce puteam să am…

Aripi de drum: E vreo diferenţă între Anglia şi România, în privinţa bloggingului?

Elena: De la cer la pământ.  În România sunt o mână de bloggeri, din care 5 câştigă foarte bine, şi doar cu aceia se lucrează. Restul sunt la limita subzistenţei. Nu e corect. Asistenta mea, de exemplu, Cristina Cândea, care este extrem de bună, face parte din categoria bloggerilor din România care trebuie să munceasca de 10 ori mai mult ca alţii. Majoritatea bloggerilor români contactaţi primesc haine/accesorii pentru şedinte foto pe care apoi le returnează, deci fără să primească nimic în schimb. Foarte greu ajungi sa fii plătit pentru o campanie, dacă nu eşti un nume cunoscut. Ideea este sa creşti. Trebuie să fii plătit, dacă ai ajuns la un nivel de câţiva  mii de fallowers. Dar cei din PR, deşi au un buget  pentru a face o campanie cu bloggerii, îşi păstrează banii sau îi plătesc extrem de puţin. Parte din vină o au şi bloggerii, pentru că acceptă gratuitatea sau muncesc pe sume derizorii.

Aripi de drum: Cum ar trebui să procedeze cei din PR, astfel încât să se extindă şi în România piaţa?

Elena: Să strângă bloggeri mai puţin cunoscuţi, să zicem 10, să le dea o sumă mai mică decât cât ar oferi unui blogger extrem de cunoscut. Colectiv, tu aduni toţi followers de la aceşti 10 bloggeri, şi atunci împaci şi capra şi varza. Problema este, însă, că, în România bloggingul este relativ nou şi în  postul de PR se angajează oameni care nu sunt informaţi. Pentru ei este un job care să-i ajute să supravieţuiască. Noi, bloggerii, cunoaştem multe pentru că învăţăm.

Aripi de drum: Ce le recomanzi bloggerilor începători?

Elena: Să facă networking cu PR-ii. Să creeze relaţii cu ei. Aceştia îi pot recomanda pentru campanii. Iar ei, bloggerii, trebuie să lucreze cu ei înşişi, să fie mereu în pas cu vremea, să cunoască noile trend-uri. Atât în fashion, cât şi în ceea ce ţine de detalii privind structura şi conţinutul postărilor. E mai uşor să promovezi un produs, decât un concept. Pentru voi, cei care scrieţi poveşti de viaţă, terapie, sentimente, este mult mai greu. Dar nu imposibil. Dacă aveţi încredere  în voi şi nu vă e ruşine să cereţi ajutor, informaţii, şi aşa mai departe,deşi nu e uşor, veţi reuşi. Trebuie doar să vă faceţi vizibili. E o lume în care, dacă stai acasă închis, deşi poţi fi genial, vei rămâne anonim. Atâta timp cât ceea ce faci este moral, e vital să „dai din coate”. Zbate-te, altfel rămâi un necunoscut!

Uite, mie nu-mi place să scriu. Dar mă informez mereu. Nu am talentul Anei Morodan,  care nu descrie, nu încearcă să-ţi vândă. Ea pur şi simplu scrie o poveste. Dar asta nu mă face să mă las. din contră, găsesc noi modalităţi de a fi cât pot de bună, în funcţie de harul meu.

Elena nu vorbeşte, Elena trăieşte. Spune totul cu atâta pasiune, că parcă ar vrea să ne dea tuturor celor ce suntem la început, puterea ei. Elena îţi dă elan. Şi se vede că o face pentru că SIMTE, nu pentru a da bine. Pasiunea adevărată se simte.

Aripi de drum: Trebuie să investeşti în tine, cu alte cuvinte. Mereu şi mereu. Dar cum rămâne cu moralitatea? Poţi cădea în plasa obsesiei de a fi cunoscut, călcând pe cadavre?

Elena: Poţi. Trebuie să ştii să te vinzi, însă, în acelaşi timp, trebuie să rămâi tu însuţi! Trebuie să fii mândru de tine, să poţi pune capul pe pernă liniştit, noaptea. Nu face compromisuri, doar pentru celebritate. Dacă nu-ţi place o carte, de exemplu, nu scrie despre ea. Trebuie să ştii să refuzi, când nu te identifici cu ceea ce trebuie să promovezi!

Vorbim de suflet. Vorbim de atitudine şi demnitate. Elena excelează în toate acestea, de când o ştiu. Când primeşti astfel de lecţii de viaţă, cu greu te mai poţi întoarce la „orice”- ul pe care-l acceptai înainte.

Aripi de drum: De unde pasiunea ta pentru lifestyle?

Elena: Nu ştiu de unde. Ştiu de când. Îmi plăcea să mă gătesc de când mă ştiu. Eram atentă la fiecare detaliu. Şi acum sunt un fel de obsesiv-compulsivă (râde) Eram ca Maya, nepoţica mea.  (Râde). Îmi plăcea să mă gătesc de 3 ori pe zi, ca ea. Dar nu aveam posibilităţi şi aveam doar 2 rochii. Purtam hainele şi încălţările mamei. Cred că toate fetiţele am făcut asta. Mă fascina. Am avut noroc cu mătuşa mea, care, neavând copii, îmi cumpăra hăinuţe. Toate roşii. Eram îmbrăcată numai în roşu, motiv pentru care am urât culoarea asta mult timp. Abia de vreun an am început să o mai port. Dar să revin, dintotdeauna am vrut să arăt bine, admiram prezentatoarele pe la Tv. Şi începusem să desenez. Devenise o adevărată pasiune. Desenam fete cu haine, îmbrăcate cum mi-aş fi dorit eu să fiu îmbrăcată. Şi îmi plăcea să creez. Nu aveam însă posibilităţi nici pentru una, nici pentru alta. Am vrut să fac liceul Toniţa, sau cursuri pentru design, dar lipsa banilor şi faptul că toţi spuneau că voi muri de foame cu arta, m-a determinat să renunţ.  Am rămas cu schiţele.

Aha… deci poţi ajunge de la -10, la +10…, îmi spun.

Aripi de drum: Regreţi?

Elena: Nu. Am dat la ASE, aşa a fost să fie. Dar încerc să îmi împlinesc visul acum. Am început prin a învăţa Photoshop, iar acum vreau să reîncep să pictez. Pasiune. Dar oricum domeniul în care activez acum e legat de artă.

Aripi de drum: Care e stilul tău acum, şi ce creator de modă face hainele pe care le-ai purta acum fără oprire?

Elena: Elie Saab. Dacă aş putea să mor într-o rochie creată de Elie Saab… aş fi împăcată. (râde) Bine, aş prefera să trăiesc un pic în rochia respectivă.

Îmi mai place şi Chloe. de aici şi numele fetiţei mele. La accesorii îmi plac MiuMiu şi Prada.

Decid să pun următoarele întrebări la foc automat, să-i testez nervii. De a rezistat, citiţi în continuare:

Aripi de drum: Ai vreo culoare în care nu te vezi îmbrăcată?

Elena: Galbenul. Numai dacă se combină cu negru. E combinaţia care atrage cel mai mult.

Puţin galben  Foto credit: Elena Şandor

 

Aripi de drum: Există ceva, din moda epocilor trecute, ce ţi-ar plăcea să se poarte şi azi?

Elena: Da. Stilul. Atitudinea. Prea multe femei uşoare, pe care îmbrăcămintea le face aşa.  În adâncul sufetului lor poate sunt nişte femei extraordinare, care ar putea fi respectate, însă când îşi pun pe ele decolteori până la buric… lasă de dorit. Mă uitam la filme de epocă. Monica, femeia făcea rochia aceea, nu rochia o făcea pe ea. Femeia impunea respect prin atitudine.

Aripi de drum: Trebuie să ai mulţi bani pentru a avea propriul stil vestimentar?

Elena: Nu. Atâta timp cât e de bun gust, nu valoarea financiară contează. Pun accent pe hainele pe care le port, şi nu pot minţi că nu mi-aş dori să am posibilitatea să mă îmbrac aşa cum văd la alţii. Dar lipsa unui cont gras în bancă nu mă împiedică să fiu eu însămi şi să fiu fericită cu ce am şi cu ce sunt.

Aripi de drum: Care e stilul tău vestimentar acum?

Elena: Nu am un stil eclectic. Ci elegant şi minimalist. Nu am stilul Elena Şandor. Dar e feminin. Îmi place foarte mult dantela şi broderia. Acum, fiind gravidă, nu am putut să fiu în trend, pentru că nu prea sunt haine pentru gravide, aşa cum aş vrea eu. Dar ce-ţi pot spune sigur despre stil, este că nu mă vei vedea niciodată îmbrăcată sport, decât la gym.

Aripi de drum: Că tot vorbim de stil, când te-au strâns cel mai tare pantofii, şi de ce ai suportat?

Elena: Ah, eram în Paris, de ziua prietenei mele, Mihaela. Şi mi-am cumpărat balerini din lac. Nepurtându-i deloc înainte, şi luând Parisul la picior, mi-au făcut răni teribile. Dar fudulă fiind, nu i-am dat jos. Mai ales în Paris, cum să-i dau jos, să mă confunde lumea cu cerşetorii români?! (Râdem cu poftă). Sunt foarte ruşinoasă şi prefer să sufăr, decât să nu arăt cum trebuie. Mi s-a întâmplat odată, în Londra, să mă calce cineva pe picior şi să-mi arunce balerinul sub tren. Îmi venea să intru sub tren şi eu, de ruşine. Pentru că nu aveam cum să plec desculţă, am rugat un domn care se ocupa cu feroviarul, să mă ajute. Lumea zicea că sunt Cenuşăreasa şi eu intrasem în pământ. (Râdem)

Aripi de drum: Îţi lipseşte ceva din garderobă?

Elena: OOOOOOO, cum să nu? Deşi nu mă ataşez de haine, tocmai pentru că  primesc multe haine şi accesorii de la diverse branduri, tot îmi lipsesc. Cred că nu există femeie care să nu aibă măcar ceva lipsă. Mi-ar trebui multe…

Aripi de drum: Păi hai să vedem, atunci, poate se găseşte careva, care donează :). Dacă o celebritate ţi-ar dona toată garderoba ei, cine ai vrea să fie aceea?

 Elena: O, Doamne! Olivia Palermo.  Mă identific cu stilul ei foarte tare. Mai e şiMiroslava Duma. Aşa că le aştept!

De la artă la ARTĂ  e doar un pas, aşa că trec la ARTĂ, şi o întreb:

Aripi de drum: În ce relaţie eşti cu Dumnezeu?

Elena: Aş putea să fiu într-o relaţie şi mai bună. Eu sunt creştină practicantă, evanghelică. Îmi lipseşte însă,în Londra, foarte mult părtăşia din biserică. E nevoie de asta, nu doar de relaţia directă cu Dumnezeu, pe verticală. Mergem la o biserică foarte mare acolo, HILLSONG.  Dar e altceva decât în România. Nu e intimitate. Abia aştept să vin în ţară, să reîntâlnesc oamenii mei dragi. Aici aveam mereu câte o activitate în mediul creştin. Acum însă … nimic. Mă gândesc şi pentru copilul meu, pentru că dacă nu ai o biserică unde să-l creşti, îţi poţi lua gândul de la a-l conduce pe o cale frumoasă. În rest, ce să zic? Ascult online predici. Nu e acelaşi lucru cu a fi prezent şi a te implica într-un grup de studiu.

Aripi de drum: Un autor creştin care îţi place foarte mult.

Elena: Josh McDowell şi Ravi Zacharias. „Mărturii care cer un verdict” a lui Josh am citit-o când eram mică. E foarte grea, dar este uluitoare povestea. El a scris cartea pentru a dovedi că Dumnezeu nu există, şi din ateu convins să ajungă unul din cei mai tari susţinători ai credinţei creştine, e, într-adevăr uluitor.

Elena se pare că va adora secţiunea de carte, de pe blogul meu. Ai acolo, Elena, în fiecare luni, că tot ţi-e dor, câte o carte pe care o recomand.  Poate ne dai idei despre grupuri pe care să le organizăm, pe baza unor cărţi citite.  Te aşteptăm!

Aripi de drum: Zi-mi despre Emma acum. Am lăsat-o la urmă, pentru că e încă liniştită. Următorul interviu, la ceva luni ale ei, o sa începem cu ea. Năzbâtiile ei, abia aştept să ni le împărtăşeşti:).

Elena: Am scris un articol pe blogul meu. Of, a fost o sarcină grea. Eu nu mă aşteptam la asta. Am crezut că dacă sora mea a avut o sarcină uşoară, la fel va fi şi la mine. Dar e unic să fii mamă. Uite, acum se mişcă. Ştie că vorbesc despre ea. Are personalitate, nu glumă.  Râde. A fost un şoc pentru mine când am văzut rezultatul testului, pentru că s-a întâmplat la o lună după ce am decis să avem un copil. Mi-am dorit foarte tare să nasc în august, şi iată că s-a rezolvat:). Mi-era teamă că nu voi fi o mamă bună, pentru că eu sunt egoistă, din fire. Relaţia mea cu Gabi a fost la distanţă, iar căsnicia nu e sufocantă. Nu dăm socoteală unul altuia, la extrem. Acum e ciudat, pentru că vine un copil şi lucrurile se complică. Eu, ca şi blogger, am avut noroc cu un soţ extraordinar, care m-a susţinut. Care bărbat te lasă să faci tu ce vrei, fără să câştigi nici un ban? Altul m-ar fi trimis la muncă imediat după nuntă. Ştiu că va fi un tată foarte bun, deci de asta nu-mi fac griji. Îmi fac griji, în schimb, pentru că acum trebuie să-mi împart timpul cu altcineva. Dar nu cred că Dumnezeu dă un copil pentru a fi o povară. O să mă rog să-mi dea El 48 de ore într-o zi, să pot fi şi soţie, şi mamă, şi prietenă, şi blogger, şi bucătăreasă. (râde)

Egoism… timp… căsătorie… susţinere… sunt cuvinte mari. Le foloseşte pentru că le cunoaşte valoarea. Elena, ştiu sigur că te vei descurca. Perseverenţa ta nu e pe toate drumurile. Şi dacă blogul l-ai crescut ca pe un copil, şi copilul ţi-l vei creşte ca şi blogul:). Cu mai multă determinare şi iubire. Şi unde e mai mult decât cunoaştem noi, nu are cum să nu fie binecuvântare.

Aripi de drum: Ne apropiem de final, şi pentru că tu eşti un om cu Aripi, motiv pentru care te-am ales să ne împărtăşeşti din experienţa ta, zi-mi un cunoscut al tău, tot om de la care să învăţăm arta din spatele arte, pe care ai vrea să-l citeşti în paginile blogului meu.

Elena: Uhhh, greu. Ayyy, e cea mai grea întrebare.

Se gândeşte, se răzgândeşte, nu pronunţă nici un nume, spune „da” şi „ nu”  de cel puţin 100 de ori:), ar vrea un scriitor, apoi tace de tot. Parcă nu e Elena. 

A, cineva de la Tedd…

Iar se gândeşte. Nu e sigură. După vreo 10 minute de chin, se luminează la faţă:

– Ahhh, ştiu! Profesorul meu favorit, din facultate: Dan Popescu. Nu ştiu cum ajungi la el, dar trebuie să ajungi. E cel mai tare om, ever! El m-a făcut să-mi placă ceea ce sunt azi. Preda comunicarea. A fost cel mai diferit profesor, cu o metodă de predare diferită. Te făcea să vii cu drag la cursurile lui. Avea prezenţă full. Orice ar fi predat, te făcea să iubeşti materia lui. Da, Dan Popescu. El e!

Elena e prima persoană pe care o aud vorbind despre un fost profesor. Probabil pentru că rar ne e dat să fim călăuziţi de dascăli spre visul nostru. Mi-aduc aminte de profesorul meu de matematică, domnul Gabriel Tica, şi în clipa asta îmi promit să fac tot posibilul să stau de vorbă cu mentorul Elenei. Mare lucru să ajungi pe buzele unui fost student, care acum e opera ta de artă, să ştii că ai fost călăuza dreaptă a drumului său.

Mulţumesc, Elena Şandor, pentru dragostea ta împărţită la mii!